 |
Acolo, în adânc, merg și mă așez să stau o clipă.
O clipă-i cât un veac
de mică, respir, privesc, simt
și tac.
Limba sufletului e acea simțire fină care poate să insufle, să mângâie, să (te) atingă.
Am învățat să iubesc nuanțele de gri ale cerului.
Povara o transform în combustibil de luat voința iar la zor,
căci timpul îi este omului dat
să trăiască în bucurie și doar uneori în oftat.
Am învățat să iubesc nuanțele de gri ale cerului.
Cromatica ființei variază funcție de cerul din mine. Și ce poate fi mai eliberator decât a înțelege că eu și El suntem în unitate și că acel dor interior poate fi cuprins de Iubirea care întregește orice atinge. Să ajung să simt că „Eu sunt Iubirea lui Dumnezeu” este o binecuvântare. „Eu şi Tatăl, una suntem.” (Ioan 10-30)
Am învățat să iubesc nuanțele de gri ale cerului.
Am învățat să iubesc nuanțele de gri ale cerului.
M-am oprit o clipă să stau de vorbă cu cocorii, să ascult mierlele, să-mi ascult inima bătând și să-mi întreb ființa dacă mai simte urme de neiubire pe undeva.
Am învățat să iubesc nuanțele de gri ale cerului.
Acum iubesc seninul și lumina din sufletului meu.
Azi sunt cu un pas mai aproape de Tine, Doamne. Azi Te las pe Tine să iubești prin mine. Azi revin în fața Ta să-Ți cer binecuvântare.
Azi am învățat să iubesc nuanțele de gri ale cerului din mine.
Bună dimineața, Doamne!
Cu iubire,
Lore
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu